Runaway Jury (2003)

Runaway Jury
Juriul (2003)

gen: acțiune

cu: John Cusack, Gene Hackman, Dustin Hoffman, Rachel Weisz

de: Gary Fleder

linkuri: IMDb

nota IMDb: 7.0

opinia mea: mediu



Bazat pe romanul omonim al lui John Grisham (Firma, Dosarul Pelican), Runaway Jury are cap de afiș nume precum Dustin Hoffman și Gene Hackman. Gary Fleder în schimb e un regizor de televiziune. Ce rezultă de aici? Un film cu potențial dar care nu reușește să puncteze și niște actori (cu excepția lui John Cusack și poate Rachel Weisz) irosiți. Nu că n-ar fi jucat bine, dar n-au avut roluri care să le exploateze la maxim potențialul.

Povestea e centrată în jurul unui proces intentat de o văduvă unui fabricant de arme. O victorie împotriva colosului financiar ar reprezenta un precedent foarte periculos pentru toți producătorii de arme, astfel de partea apărării e angajat Rankin Fitch (Gene Hackman), un consilier cu multe resurse și puține dileme etice sau morale, pentru a le asigura un verdict favorabil din partea juriului. Tot un verdict favorabil își dorește și avocatul acuzării, Wendell Rohr (Dustin Hoffman), de data asta prin metode mai clasice. Lucrurile se complică când unul din jurați începe să-i manipuleze pe ceilalți, având propria lui agentă.

Cum scria și Alex Leo Șerban, Runaway Jury începe cu un bang și se termină cu un fâs. Iar între ele avem cam de toate: și acțiune, și dramă, și mister, atâta că nici una nu strălucește cu adevărat, înainte de a se destrăma la final.

Californication (2007)

Californication (2007)
Californication (2007)

gen: comedie, dramă

cu: David Duchovny, Natascha McElhone, Madeleine Martin, Evan Handler, Pamela Adlon

de: Tom Kapinos

linkuri: IMDb, Simplu

nota IMDb: 8.2

opinia mea: bun



Probabil îl recunoașteți în imagine pe David Duchovny, actorul care dat viață personajului principal din Dosarele X, Fox Mulder. Cinci ani mai târziu, el întruchipează un scriitor celebru, recent despărțit de iubirea vieții lui, cu care are și o fată. Hank Moody ar face orice s-o recucerească pe Karen, dar în fața lui se interpun tot felul de obstacole, în forma unor posesoare de fuste mini și tocuri lungi, pe care Hank se va simți dator să le facă conștiente de frumusețea lor intrisecă. Căci dacă există ceva luminos în acest bărbat aparent plin de vicii și intrat la apă, e dorința de le face pe femei să înflorească.

Californication este principal comedie, secundar dramă, fără ca cele două dimensiuni să se anuleze una pe alta, și se adresează cu precădere unui public tânăr sau adult (matur). Cadrul este oarecum idilic: protagoniștii se clasează în rândul oamenilor cu bani, ducând o viață lipsită de griji materiale, fără a fi nevoiți să facă mare lucru pentru asta. Odată banii scoși din ecuație, serialul se poate concentra pe tema lui principală, respectiv a relațiilor interumane. Puse în lumină într-un mod cât mai natural, degajat, neforțat. Cam asta ar fi rețeta, la condimente avem droguri, limbaj trivial (dar nu peiorativ) și sex. Vulgaritatea este una de suprafață: sub ea se ascunde multă sensibilitate.

Episoadele trebuie urmărite de la început, cursiv, deoarece au continuitate; filmul are sens doar privit în ansamblu, caz în care îți lasă o stare foarte plăcută. Povestea (colorată diferit de la un sezon la altul) este permanent aceeași: Hank Moody încearcă să o recâștige pe Karen, speră la asta și uneori reușește pentru mici perioade de timp. Iar dacă motivul o să vi se pară repetitiv, ei bine, la fel e și aspirația constantă a omului de a fi fericit. La minusuri, Hank este oarecum imatur, nereușind niciodată să pună punctul pe i în timp ce de cealaltă parte Karen pare să nu știe foarte bine ce vrea. Aceste concesii au fost făcute pentru ca firul natativ să continue, altfel am fi avut probabil un singur sezon.

Există și alte puncte care pot fi criticate, astfel unele situații sau comportamente ale unor personaje sunt evident mult trase de păr, cu scopul de a potența umorul sau comedia. Surprinzător totuși, nu fac notă discrepantă cu restul, reușind să fie asimilate fără probleme de spectator, ceea ce mă face să cred că filmul nu este arta de a fi lipsit de clișee ci arta de a crea o poveste coerentă și plauzibilă în universul definit de ea (spre exemplu, ce este real într-un desen animat?). Californication este, sub unanumit unghi, o poveste pe marginea a ce e mai important în viață, fără a se vrea moralizatoare în vreun fel.

Au rulat până acum 6 sezoane, aproape toate mi-au plăcut. Sezonul șapte este programat pentru anul viitor. Durata unui episod este cam de 27 minute iar un sezon conține 12 episoade, deci cantitativ (prin comparație cu alte seriale) nu e foarte mult.

Now you see me (2013)

Now You See Me (2013)
Jaful perfect (2013)

gen: mister

cu: Jesse Eisenberg, Mark Ruffalo, Woody Harrelson, Isla Fisher, Dave Franco, Mélanie Laurent, Morgan Freeman, Michael Caine

de: Louis Leterrier

linkuri: IMDb

nota IMDb: 7.4

opinia mea: slab

L-am vizionat pentru că l-a recomandat cineva pe Facebook. Mare greșeală. Cu un incredibil 7+ pe IMDb, Now You See Me este unul din cele mai proaste filme văzute de mine. Inițial, premiza promite: patru magicieni sunt reuniți de o ființă misterioasă (cu glugă) și după un anumit timp realizează pe una din scenele Las Vegasului, live, o jefuire a unei bănci din Paris. Din acest punct însă, ceea ce părea, putea fi o poveste interesantă se destramă complet. Filmul este nu doar nerealist ci și prost realizat. Încercând să abordeze magia dintr-o perspectivă rațională, el eșuează în ambele planuri.

Problema principală o constituie scenariul, absolut abracadabrant, asta răsfrângându-se apoi asupra personajelor (lipsite de magie, nedezvoltate și fără nici o chimie între ele), perspectivei naratorului (totul e parcă tulbure, dar stați liniștiți - protagoniștii sunt și mai în ceață decât noi), deciziilor luate de aceste personaje, rezolvarea finală sau twistul, în fine, totul e lipsit de sens, cap-coadă. Și întreaga magie constă în jocuri de lumini și efecte speciale, pentru că restul sfidează orice logică elementară de bun simț.

Am vrut să-l opresc de mai multe ori. Cum a primit note așa de mari pe IMDb, nu mi-e clar. Priviți-l dacă ascultați manele.

Pain & Gain (2013)

Pain & Gain (2013)
Trage tare și te scoți (2013)

gen: acțiune

cu: Mark Wahlberg, Anthony Mackie, Dwayne Johnson

de: Michael Bay

linkuri: IMDb, trailer

nota IMDb: 6.7

opinia mea: slab




La Hollywood, sub masca de fum creată de efectele speciale, lucrurile se trasează foarte simplu. Avem un regizor, o casă de producție, o idee (care nici n-are așa mare importanță până la urmă), niște nume de actori și un buget. Sau invers, că bugetul atrage actorii. În cazul de față, cu numai 20 de milioane de dolari (în Transformers de exemplu s-au băgat 150 milioane), aceștia sunt cvasi-necunoscuți. Cunoaștem însă regizorul, mai ales din filme ca Armageddon, Pearl Harbor și mai-sus amintutul Transformers. Bani puțini înseamnă efecte speciale puține iar în lipsa efectelor vom avea multă acțiune. După cum în lipsa actorilor vom avea culturiști iar în lipsa inspirației (care-i o problemă de fond a filmului american) vom avea o poveste bazată pe un caz real. Legea compensației.

Poveste ce începe cu Daniel Lugo, antrenor de gimnastică care crede în fitness. Daniel nu are prea multă minte, deși el e convins de contrariu. Are în schimb caracter (gândiți-vă la traininguri motivaționale, legile succesului, chestii de ăstea) și aspirații mari. Iar ca să și le împlinească, trebuie să facă ceva, doar n-o să muncească toată viața. Astfel că pune la cale răpirea unui om bogat. Și cum prietenul este cel care-ți împărtășește visele, Daniel cooptează în acest nobil scop încă doi fârtați. Cărora le explică că totul o să decurgă ca pe roate, deoarece, nu-i așa, el a văzut foarte multe filme. Atâta că filmele văzute or fi fost probabil semnate tot de Michael Bay. Iar lucrurile nu decurg ca pe roate. Să mai notăm în treacăt că alături de ei apare o frumoasă reprezentantă a sexului slab și fustei mini, și nu de oriunde, ci chiar din București, care-i capitala Transilvaniei sau ceva. Tânără ce ne învață cu generozitate cum se pronunță cuvântul pussy în limba română.

Stilistic, filmul e o îmbinare de acțiune clasică (mai ales după primele câteva zeci de minute, care sunt foarte plictisitoare) și narațiuni la persoana I din prisma diverselor personaje. Scenariul e lamentabil (dialogurile, monologurile, motivațiile sau gândirea personajelor e pur și simplu peste puterea de înțelegere a spectatorului inteligent). Jocul actorilor este foarte slab. În schimb, pectoralii le sunt foarte bine dezvoltați. Per ansamblu, Pain & Gain este pain pentru privitor, dar fără nici un gain, fiind la fel de prost ca celelalte filme amintite în primul paragraf, doar că fără cosmetice. Însă dacă iubiți adrenalina și rezistați ferm începutului, s-ar putea să vă placă, mai ales că pe alocuri e presărat cu note de umor.

Ignorare plăcută.

Dream House (2011)

Dream House (2011)
Casa de vis (2011)

gen: mister

cu: Daniel Craig, Naomi Watts, Rachel Weisz

de: Jim Sheridan

linkuri: IMDb

nota IMDb: 5.8

opinia mea: mediu



Într-o pauză de Farscape, serial la care mă uit momentan, mi-am zis: hai să văd și un film de lung-metraj. Episoadele din Farscape având cam 50 de minute, lung-metraj înseamnă o oră jumate'. Am ales Dream House, un thriller cu Daniel Craig, Naomi Watts și Rachel Weisz. Adică: nu v-ar face curioși, măcar într-o mică măsură, distribuția asta? Și dacă nu distribuția, atunci proporția: un bărbat și două femei? Am avut noroc că n-am văzut trailerul înainte, ceea ce vă recomand și vouă să faceți. Altfel o să vă pară rău: filmul ascunde un mister iar trailerul, ați ghicit, ne servește pe tavă exact dezlegarea lui. Pentru că Hollywood.

Dream House începe ca un film static. Actorul din Skyfall, Craig, Daniel Craig, întrupează aici un cu totul alt personaj. Povestea începe cu acesta renunțând la funcția de editor în cadrul unui mare trust pentru a se dedica vieții de familie. Împreună cu soția (Rachel Weisz) și cele două fetițe (surioarelor Taylor și Claire Geare le prevăd un viitor minunat în lumea celei de-a șaptea arte), el se mută departe de agitația orașului, într-o casă liniștită. Acolo viața, ca să spun așa, e ca-n filme, până când fetițele încep să aibă senzația că sunt urmărite iar ei află de o tragedie petrecută cu câțiva ani în urmă în acel loc. Cum spuneam, filmul e în prima parte destul de static; nu vă așteptați la un thriller clasic, și nici la un horror. Dar tensiunea continuă să crească ușor, până când irupe într-o rezolvare cu totul neașteptată. Bineînțeles că n-o să vă spun prea multe, exceptând faptul că filmul ia din acel moment o altă turnură.

Respectiv a unei drame psihologice intense. E adevărat că pe parcurs ni s-au oferit unele indicii, doar ochi să fi avut să le vedem. Astfel, spre exemplu, la scurt timp după mutarea în noua lor casă, vecina de peste drum (Naomi Watts) îi aduce lui Will (Daniel Craig) în dar... o oală cu tocană. El își strigă soția să coboare de la etaj, pentru ca cele două femei să facă cunoștință; soția lui însă nu va coborî prea curând. Această aparent nesemnificativă secvență, ca și altele, privite cu atenție ne apar nelalocul lor. Din păcate, Jim Sheridan nu are măiestria de a exploata ideea pe care lucrează la maxim. Iar pe final filmul îi este luat din mâini, fiindcă, nu-i așa, studiourile vor cu tot dinadinsul să își impună finalurile lor (deplorabile). Altfel, magia unui Daniel Craig familist funcționează iar actorilor nu le pot reproșa nimic.

Concluzia? Multe filme ies azi pe bandă rulantă fără nici o idee în ele. Dream House are la bază una, dar cumva nu reușește să puncteze. Ceea ce nu-nseamnă că nu-i peste media producțiilor americane actuale. Eu zic să-l vedeți.

Heroes (2006)

Heroes (2006-2010)
Heroes (2006-2010)

gen: fantastic

cu: Jack Coleman, Milo Ventimiglia, Zachary Quinto, Masi Oka

de: Tim Kring

linkuri: IMDb

nota IMDb: 7.2

opinia mea: mediu


Al doilea episod din ciclul seriale, debutat cu FlashForward și continuat cu Star Trek, este o producţie NBC de 4 sezoane (77 episoade). Heroes e povestea unor oameni care descoperă că deţin anumite puteri ieşite din comun. Să-i introducem pe câţiva dintre ei.

1. Claire Bennet (Hayden Panettiere)

Claire Bennet - Heroes

Claire este o fată care nu se poate accidenta sau muri. O arunci de la înălţime, o împuşti, o străpungi cu un cuţit sau cu o rangă - rănile ei se vindecă aproape instantaneu, ţesuturile se regenerează, pe scurt - nu păţeşte nimic. Deloc încântată de asta, îşi priveşte puterea ca pe un blestem dorind să scape de ea şi să aibă parte de o viaţă normală. După cum vă puteţi imagina, nu va avea.

2. Noah Bennet (Jack Coleman)

Noah Bennet - Heroes

Tatăl adoptiv al lui Claire, Noah e unul dintre puţinii eroi fără abilităţi. Adică e un tip normal. Asta când nu minte, înşeală, îi răpeşte pe cei dotaţi, torturează, ucide, şterge memoria altora (inclusiv a soţiei) şi lista poate continua. Evenimentele care l-au aadus în această ipostază vor fi revelate mai târziu.

3. Gabriel Gray alias Sylar (Zachary Quinto)

Sylar - Heroes

Ca şi Clark Kent, Gabriel Gray este la început un simplu ochelarist timid. Abilitatea lui constă în faptul că înţelege cum funcţionează lucrurile. O foloseşte inconştient în meseria de ceasornicar. Spre deosebire de Superman, Sylar va evolua într-un personaj terifiant, ce-i va ucide pe alţii prin despicarea cutiei craniene şi le va prelua puterile. Căci, nu-i aşa, studierea creierelor lor îi va permite să înţeleagă cum funcţionează aceste puteri (haha). În scurt timp va deveni cel mai temut dintre toţi. Sylar este principalul erou negativ din aproape tot serialul.

4. Isaac Mendez (Santiago Cabrera)

Isaac Mendez - Heroes

Isaac este un pictor care, în stări de transă, pictează fragmente din viitor. Un astfel de fragment arată uciderea lui Claire, fata indestructibilă. Un altul înfăţişează o explozie nucleară în New York, explozie ce va constitui laitmotivul primului sezon şi pe care mai mulţi eroi vor încerca, în grup sau individual, să o prevină. În sfârşit, un alt astfel de fragment îi arată propria ucidere de către Sylar.

5. Niki Sanders / Tracy Strauss (Ali Larter)

Niki Sanders / Tracy Strauss - Heroes

Jucate de aceeiaşi Ali Larter, cele două sunt surori gemene. Prima devine foarte puternică fizic în anumite condiţii. A doua poate îngheţa orice obiect şi mai târziu obţine controlul asupra apei. Ambele îşi văd mai mult de propriile interese.

6. Nathan Petrelli (Adrian Pasdar)

Nathan Petrelli - Heroes

Politician şi mai apoi senator, membru al influentei şi misterioasei familii Patrelli (care în film joacă un rol foarte important, asemenea familiei Rockefeller din real life), idealist uneori dar cu picioarele pe pământ în majoritatea timpului, Nathan poate... zbura. La propriu.

7. Peter Petrelli (Milo Ventimiglia)

Peter Petrelli - Heroes

Oaia albă a familiei şi unul din principalii eroi pozitivi, extrem de altruist, Peter este fratele lui Nathan. La început nu prea înţelege ce se întâmplă cu el sau ce abilitate are. Pe urmă realizează că este empat: poate manifesta puterile altor eroi dacă aceştia se află sau s-au aflat cândva în apropierea lui. În ultimele sezoane este limitat la a manifesta o singură putere la un moment dat. Devine adversarul principal şi unul din puţinii care-i pot ţine piept lui Sylar. Iată-i totuşi mai jos pe amândoi încercând să se trezească dintr-un vis regizat de Matt Parkman:

Sylar & Peter Petrelli - Heroes

8. Matt Parkman (Greg Grunberg)

Matt Parkman - Heroes

Poliţist de meserie, Matt descoperă că poate auzi gândurile altora. În timp va ajunge capabil să emită sugestii puternice prin care să-i determine pe cei din apropiere să facă ce doreşte el, va putea crea iluzii mentale sau chiar îi va putea închide pe alţii în vise sau coşmaruri din care să nu se trezească mult timp.

9. Hiro Nakamura (Masi Oka)

Hiro Nakamura - Heroes

Hiro este de multe ori privit ca naiv. Japonez, iubitor de benzi desenate, aderă la un cod al onoarei de la care nu vrea să se abată şi priveşte totul ca pe o lecţie. Acţionează mânat de cele mai bune intenţii, chiar dacă uneori îi iese altfel decât îşi dorise. Este cel mai inocent şi copilăros personaj din film. Are puterea de a opri timpul, de a se deplasa în trecut sau viitor şi de a se teleporta într-un alt loc din spaţiu.

10. Daphne Millbrook (Brea Grant)

Daphne Millbrook - Heroes

Când, la un moment dat, Hiro opreşte timpul împietrindu-i pe toţi, descoperă o fată care totuşi se putea mişca. Numele ei este Daphne şi este o vitezistă (speeder). În mod normal are un handicap locomotor, umblând în cârje, dar când îşi manifestă abilitatea se poate deplasa extraordinar de rapid. Se îndeletniceşte de obicei cu furatul. Pe viitor va ajunge iubita lui Matt Parkman.

11. The Haitian (Jimmy Jean-Louis)

The Haitian - Heroes

Haitianul, căci numele real nu i se cunoaşte, are abilitatea de a şterge la alegere fragmente din memoria cuiva. În preajma lui se mai petrece ciudatul fenomen că nici o altă fiinţă cu abilităţi nu şi le mai poate manifesta, adică este un puternic inhibitor pentru ceilalţi eroi. Este devotat familiei Petrelli şi lui Noah Bennet.

12. Emma Coolidge (Deanne Bray)

Emma Coolidge - Heroes

Deşi poate vorbi, Emma nu aude, comunicând cu alţii prin semne şi citirea buzelor. Are însă puterea de a vedea sunetele şi de a le direcţiona într-un anumit scop. La început reticentă, ea se va deschide către noile oportunităţi care vin odată cu această abilitate, însă persoane rău intenţionate vor dori să o manipuleze.

13. Samuel Sullivan (Robert Knepper)

Samuel Sullivan - Heroes

Conducătorul unui carnaval ciudat, Samuel are puterea de a produce mişcări tectonice mergând de la simple aruncări de pietre prin puterea gândului până la alunecări de teren sau cutremure. Puterea lui este amplificată de proximitatea cu alţi eroi. Manipulator şi carismatic, este principalul erou negativ din ultimul sezon.

Mă opresc aici cu personajele în speranţa că v-aţi făcut deja, cel puţin vag, o idee despre piesele din care e alcătuit acest serial. Care serial începe în forţă, introducându-ne într-o reţea de poveşti separate ce ajung să se întrepătrundă. Producătorii au avut inteligenţa să nu facă o clonă la Spider-Man, păstrând mai multe intrigi ce creionează un peisaj complex. Personajele implicate sunt de cele mai multe ori pe cont propriu iar episoadele nu rezolvă un anumit subiect ci dezvoltă, nuanţează şi potenţează aceste poveşti, introducând şi altele noi, astfel încât ajungi să aştepţi cu sufletul la gură continuarea, având senzaţia că citeşti un roman complex, fascinant, plin de suspans.

Iar senzația durează timp de câteva episoade.

După care virilitatea filmului scade, serialul o ia treptat pe o pantă descendentă, simplificând sau rezolvând deficitar unele lucruri, insistând prea mult pe altele, amestecând motivele între ele până la completa pierdere a oricărui reper esențial, părăsind subtilitățile de la început și exacerbând grobianul, în forma notei de fantastic, atât de mult încât spre final personajele din film care nu posedă abilități speciale devin excepții. Și ca să nu ne servească tortul fără cireașă, finalul este la nivelul unui film de duzină din categoria B, sau nici măcar.

La nivel de substrat, se speculează pe linia teoriei darwiniste: din timp în timp, fiecare specie face un nou salt evolutiv, iar saltul respectiv începe cu câțiva membri ai acelei specii care își dezvoltă abilități noi. În cazul de față specia este omul iar abilitățile proiectează serialul direct în zona fantasticului. Ni se mai spune că nu e vorba de vreo chestiune morală ci pur și simplu de supraviețuire, în virtutea căreia aceste abilități se dezvoltă. Fantezistă sau nu, explicația are o anumită coerență de-a lungul filmului.

Coloana sonoră e compusă din două bucăți: un fond muzical a-la X-Files şi un fond poetic recitat de doctorul Suresh, în care acesta aberează pe tema unor presupuse implicaţii filosofice pe care acest talbeş-balmeş ideatic, rezultat din asocierea lui Darwin cu puterile paranormale, le-ar avea. Și pentru că am amintit de doctorul Suresh, acesta este - ce altceva decât - fiul tatălui său, ambii fiind geneticieni care (fiecare la momente de timp diferite) descoperă și se conving de existența acestor eroi. Avem, deci, clișeul cercetătorului sau al geneticianului, sigur că mai sunt și altele, acesta e doar unul.

Pe final ce să vă spun, păcat de film, care promitea mult la început. Fomiștii de fantastic sau science-fiction îl vor iubi într-o anumită măsură, deoarece filmul are la bază ingredientele necesare, păcat că rețeta se deteriorează după un timp.

The Change-Up (2011)

The Change-Up (2011)
Dacă aș fi... tu?

gen: comedie

cu: Ryan Reynolds, Jason Bateman, Olivia Wilde, Leslie Mann

de: David Dobkin

linkuri: IMDb, trailer

nota IMDB: 6.3

opinia mea: slab


Hollywood-ul nu se dezminte nici aici, servindu-ne un sirop cu foarte mult zahăr în regia lui David Dobkin, un David Dobkin care, dacă mă uit pe IMDb, văd că a mai regizat filme ca Fred Claus, Wedding Crashers sau Shanghai Knights. De care n-am auzit. Ingredientele? Foarte simplu și pe scurt, pentru că n-am cum să evit spoilerul ăsta, doi prieteni schimbă corpurile între ei, adică a doua zi fiecare se trezește în corpul celuilalt, în urma unui act solem de a urina într-o fântână. Care tot a doua zi dispare.

Ei bine, deși tema schimbării ar putea alimenta povești mult mai interesante, comedia noastră ține cu tot dinadinsul să se mențină la nivelul filmului societății de consum. În caz că n-ați auzit până acum expresia, ceea ce-i foarte probabil având în vedere că abia am inventat-o, filmul societății de consum e filmul în care te duci dimineața la lucru, unde muncești pe brânci pentru alții, ajungi acasă târziu, nu înainte de a lua fetița mai mare de la grădiniță, după care trebuie să-i speli și hrănești cu biberonul pe ceilalți doi copii, pentru ca în final să te trântești mort de oboseală în pat, cu creierii atât de spălați încât să nu mai conteze la ce film te uiți.

Întâmplător sau nu, este și filmul lui Dave Lockwood (Jason Bateman), cu diferența că deja-nu-mai-atât-de-tânărul avocat are totuși ceea ce alții ar putea numi succes: o carieră cu perspective, la care a muncit toată viața, o casă și o mașină frumoasă, o familie iubitoare. Este și motivul pentru care prietenul lui, Mitch Planko (Ryan Reynolds), de meserie burlac și căsătorit cu șomajul, îl invidiază. Și cum fiecare își dorește ceea ce nu are, Dave îl invidiază pe Mitch, pe care îl consideră un fel de Don Juan. Cam acestea sunt gândurile celor doi în momentul când se ușurează în acea fântână, și astfel schimbă locurile între ei. Stați puțin, de ce m-am reîntors la motivul fântânii? Păi dacă altceva nu prea am ce scoate din film... Și-n plus, e cumva repetitiv, Dave schimbă locul cu Mitch, apoi dau fiecare o tură prin viața celuilalt, eșuează albii lamentabil, re reîntâlnesc, se motivează, mai dau o tură, de data asta cu succes, se reîntâlnesc și nu vă spun dacă în final își schimbă înapoi personalitățile da' vă spun că-i comedie nu dramă.

Filmul ironizează pe ici pe colo căsătoria, de departe cel mai tare punct al lui, și mai are vreo două-trei faze de umor explicit care m-au amuzat. Dar dacă sunteți cumva cu prietena, sau sunteți parte a societății de consum, nu vă faceți probleme, siropul se lipește. Leslie Mann joacă lamentabil, pe bune - nu știu unde au găsit-o, plânsul ei seamănă cu al lui Băsescu. Ryan Reynolds nu dă așa bine scoțând vulgarități pe gură, pe care trebuie să le scoată având în vedere acest scenariu inept (adică se putea mult mai bine, fără chestii grosiere și pe aceeași temă). Mi-a plăcut în schimb Olivia Wilde în rolul Sabrinei. E faină tipa.

Mai voiam să scriu ceva dar am uitat. Până săptămâna viitoare o să uit și filmul. Totuși, ca să închei în buna tradiție cu care v-am obișnuit uneori, vizionare plăcută!


Star Trek

Star Trek Voyager (poster)
Star Trek (1966-2005)

gen: SF

cu: William Shatner, Patrick Stewart, Avery Brooks, Kate Mulgrew, Scott Bakula

de: Gene Roddenberry

linkuri: wiki, imdb1, imdb2, imdb3, imdb4, imdb5

note IMDb: 8.3 / 8.5 / 7.7 / 7.4 / 7.2

opinia mea: mediu-bun


Star Trek este unul din cele mai cunoscute seriale SF, cuprinzând 5 serii, fiecare având mai multe sezoane. Începută în 1966, franciza creată de Gene Roddenberry totalizează nu mai puțin de 703 episoade, ultimul dintre ele datând din 2005; în paralel cu serialul au fost făcute 10 filme iar după 2005 încă două, Star Trek (2009) și Star Trek Into Darkness (2013). În timp ce serialul este la ora actuală abandonat, e posibil ca filmele să continue.

Fiind vorba de un mega-maraton al aventurilor în spațiu, nu am trecut în antet decât actorii care au dat viață căpitanilor de nave/stații; lista ar fi trebuit completată cu mult mai multe nume decât îmi permite această scurtă trecere în revistă.

Star Trek - The Original Series

Prima serie a rulat între 1966-1969 și a primit ulterior denumirea de Seria Originală (Star Trek: The Original Series). Aici facem cunoștință cu USS Enterprise, nava spațială ce va deveni apoi celebră și care-și va purta echipajul în misiunile sale. Suntem, după cum vă puteți da seama, în viitor, iar omul a descoperit căi de a călători cu viteze mai mari decât cea a luminii. „Viitor” sună totuși pretențios; seria e atât de veche încât laserele fazerelor (echivalentul pistoalelor de azi) aduc cu niște focuri de artificii iar scenele de luptă sunt cam de acest tip. Este și motivul pentru care n-am urmărit decât câteva episoade.

Star Trek - The Next Generation

Urmează, între 1987-1994, poate cea mai cunoscută serie de la noi (a rulat cel puțin o dată la televizor, după revoluție), Star Trek: The Next Generation. Deja filmul este vizionabil și ne prezintă aventurilor unui noi echipaj, într-o navă mai avansată, călătorind și ea în căutarea necunoscutului.

Până la această dată omenirea și-a depășit conflictele interne și și-a rezolvat problemele de bază ca supra-populația, poluarea, lipsa hranei. Există acum, de exemplu, replicatoare, care pot crea orice tip de hrană (sau materie) din nimic, iar banii și-au pierdut semnificația și au dispărut. Pământul este o planetă pașnică, parte importantă a unei federații intergalactive și factor de propagare a civilitației în univers. Gene Roddenberry, creatorul serialului, era ateu; universul din Star Trek ne înfățișează o civilizație umană ideală, așa cum ar concepe-o astăzi un adept al darwinismului. Îmbarcați la bordul lui USS Enterprise, eroii din film cutreieră spațiul în demersul lor de a explora lumi noi și ciudate, de a căuta noi forme de viață și noi civilizații, de a pătrunde cu curaj unde nici un om n-a mai fost vreodată.

Deși la nivel de intenție filmul promite, în realitate multe episoade sunt terne (lipsite de un anumit fior al misterului, sărace în conținutul imaginativ) sau nu fac decât să transfere în spațiu tot probleme/conflicte curente de pe Pământ. Alte câteva sunt foarte ingenioase. Într-unul din ele, intitulat Remember me, doctorul navei (Beverly Crusher, femeie) își așteaptă un fost profesor și mentor, Dalen Quaice, să urce la bord. Mergând spre cabina lui, el îi povestește despre toți prietenii și cunoscuții de-o viață pe care i-a pierdut treptat; este lucrul la care se gândește Beverly câteva minute mai târziu, în timp ce asistă la un experiment din sala motoarelor, experiment care dă naștere pentru o fracțiune de secundă unei bule warp. La scurt timp după, Beverly observă că Quaice a dispărut. Nu doar că nici una din echipele însărcinate cu căutarea lui nu-l găsește, dar nimeni nu pare să-și amintească de el; ulterior, o căutare în arhivele Flotei Stelare relevă că nici măcar nu există un doctor cu acel nume pe planeta de unde l-au luat. Beverly îl convinge pe căpitan și totodată bunul ei prieten, Jean-Luc Picard, să întoarcă nava spre acea planetă. În drum, alți membri ai echipajului încep să dispară, în număr tot mai mare. Lipsa lor însă nu este percepută decât de Beverly; pentru toți cei rămași, echipajul este intact, numărând exact atâția membri câți ar trebui să aibă; informații confirmate atât de Data, androidul navei, și de computerul de bord. Între timp, un vârtej energetic o prinde pe Beverly în cabina ei, vrând parcă să o sugă, dar ea reușește să scape. Ajunsă pe puntea de comandă, în final nu îl găsește acolo decât pe Jean-Luc, căruia i se pare absolut firesc ca întreg echipajul să fie format doar din două persoane. Nu peste mult timp dispare și el, lăsând-o singură. Beverly, gândindu-se la o posibilă corelație dintre ce se petrece și experimentul cu bula warp, decide, chiar dacă drumul e foarte lung, să se îndrepte spre o planetă unde cunoștea pe cineva expert în anomalii spațio-temporale. Însă, spre completa ei stupoare, planeta dispare și ea, pe măsură ce întreg universul începe să se contracte. Și ca și cum asta n-ar fi fost destul, nava începe să se dezintegreze, pierzând anumite porțiuni periferice. Cauza, conform analizei computerului, o constituie un defect în proiectarea navei: aceasta nu poate exista în afara universului exterior. Pentru că da, universul s-a micșorat atât de mult încât a înghițit totul; nu mai există nici o planetă, nimic în afara navei Enterprise, care și ea începe să se dizolve. Iar acest univers în contracție, devenit acum atât de mic, apare în urma unei extrapolări pe monitor ca având forma... unei bule. Abia acum Beverly realizează, în sfârșit, că nu ceilalți sunt problema ci ea a fost prinsă în acea bulă warp iar vortexul energetic care voia să o sugă reprezenta încercarea disperată a echipajului de-a o recupera.

În Star Trek: The Next Generation îi mai putem vedea pe John de Lancie în rolul lui Q, o ființă omnipotentă și nemuritoare aflată deseori în conflict cu Jean-Luc Picard, și pe Whoopi Goldberg în rolul destul de modest al unei barmanițe (dar cu anumite capacități speciale), rol pe care aceasta și l-a dorit încă de mică.

Star Trek - Deep Space Nine

A treia serie a francizei, Star Trek Deep: Space Nine, debutând în 1999 (la un an înainte de finalizarea seriei precedente), este mai statică, în sensul că acțiunea se desfășoară nu pe o navă ci pe o stație orbitală. Aflată undeva la periferia Federației, fără prea mare importanță strategică, stația devine brusc un punct de interes când în apropierea ei este descoperită o gaură de vierme stabilă - ce facilitează deplasarea foarte rapidă în îndepărtatul Cadran Gamma al galaxiei. Filmul este centrat în jurul conflictelor care au loc între locuitorii planetelor din apropierea acestei stații, ca și a încercărilor de control al ei. Spre final e introdusă în scenă o nouă rasă de ființe nu prea pașnice, locuitori ai Cadranului Gamma, ce au abilitatea de a-și modifica forma corpului fizic la dorință (shape-shifters).

Dacă sunteți fani ai genului SF sau dacă apreciați filmele cu deznodământ filozofic (spre exemplu într-unul din episoadele târzii, un scriitor de pe o planetă ai cărei locuitori sunt închistați în gândire imaginează o lume similară cu cea din film; paralela dintre evenimentele de pe stație și cărțile lui interzise ne lasă la sfârșit cu întrebarea dacă nu cumva întreaga poveste urmărită până atunci este o ficțiune, rod al minții unui artist sau gânditor), s-ar putea să vă placă Deep Space Nine. Pentru mine, făcând o analogie între film și diferite feluri de mâncare, ea este cea mai grea digerabilă serie, cu cea mai puțină savoare din toată franciza. Spre final lucrurile iau o turnură clișeico-grandomaniacă, căpitanul Sisko descoperindu-și originile divine ca fiu al unor zei ce locuiesc în acea gaură de vierme.

În buna tradiție începută chiar de ea, seria ia sfârșit în 1999, la patru ani după ce Star Trek Voyager deja începuse.

Seven of Nine - Star Trek Voyager

Și pentru că am ajuns la Star Trek Voyager, iată o imagine cu unul din personajele cheie ale acestui film: Seven of Nine. Numele ei complet este Seven of Nine, Tertiary Adjunct of Unimatrix Zero-One, ceea ce se traduce prin Șapte din Nouă, Agent Terț al Unimatricei 0-1. Aduce mai mult a număr serial acest nume, și ar fi mai corect să-l numim indicativ. Într-adevăr, tânăra răpită în copilărie de borgi și transformată de ei, este acum mai mult o mașină decât o ființă vie. Retrezirea umanității din ea este una din principalele sarcini pe care căpitanul navei Voyager, Kathryn Janeway, și le auto-trasează. Poate pentru că și ea este femeie.

Dar cum ajunge Seven (cum îi spun prietenii) pe bordul lui Voyager? Povestea începe cum nava pleacă de pe Deep Space Nine într-o misiunea mai mult sau mai puțin ordinară; ea este însă deplasată în spațiu câțiva zeci de ani lumină de către o entitate numită Caretaker. Entitatea o aduce lângă ea, asemeni multor alte nave de până atunci, și nici la ea nu găsește ceea ce căuta. Dar nu mai are energia s-o trimită înapoi: este pe moarte. Așa că Voyager își începe lungul drum spre casă, drum ce va constitui laitmotivul întregii serii.

Care serie... este cea mai răsuflată dintre toate. Revenind la analogia cu felurile de mâncare, Voyager are savoare, este chiar un desert dulce - dar atât de dulce încât nu va place decât copiilor. Exagerările, clișeele, lipsa de coerență în ce privește detaliile sunt la ordinea zilei. Desigur, asta nu-i va opri pe cei de la bordul navei să iasă triumfători din orice luptă, indiferent de sorții de izbândă. Ba din contră. Însă cum seria totalizează 172 episoade, există și unele bune sau interesante. De exemplu, nu mai târziu de episodul doi, Voyager trece pe lângă o distorsiune spațio-temporală (zonă ce poate induce multe anomalii legate de spațiu și timp celor care o traversează). În mod normal eroii noștri ar trebui să mențină o distanță cât mai mare față de acea regiune, dar zăresc la marginea ei o navă ce emite un semnal de ajutor greu de distins. Deciși să o scoată de acolo, se apropie de ea atât de mult încât sunt prinși la rându-le în acea distorsiune, fiind nevoiți să lanseze și ei un semnal de ajutor. În timp ce încearcă să iasă, reușesc să decodifice primul semnal recepționat și își dau seama că acea navă pe care o văzuseră inițial... era chiar Voyager.

Star Trek Voyager a rulat între 1995-2001 și este singura serie a francizei în care medicul de la bordul navei era o hologramă.

Star Trek Enterprise

Faceți cunoștință cu echipajul din Star Trek Enterprise (2001-2005), ultima serie a francizei. Cele două femei, T'Pol (Jolene Blalock) și Hoshi (Linda Park), sunt prea mici în această imagine pentru a putea fi admirate pe cât o merită frumusețea lor; va trebui să vizionați filmul pentru asta. Enterprise, cum a fost numită primele două sezoane, este cea mai bine realizată serie, în termeni de ce s-ar aștepta un privitor contemporan de la un science-fiction. Este și cea mai nouă. Acțiunea ei e plasată în timp după evenimentele din Star Trek: Seria Originală și înaintea celor din Star Trek: Next Generation, așadar nu este o continuare ci o revenire. Din păcate seria a fost abandonată după numai 4 sezoane, din lipsă de interes sau număr prea mic de telespectatori (în ciuda unui nucleu puternic de fani).

Comparativ cu celelalte serii, aici episoadele au cea mai mare continuitate între ele, în special în sezonul 3, când echipajul navei încearcă să oprească civilizația Xindi de la a construi și apoi folosi o armă de mare putere la distrugerea întregii planete Pământ. Încercare nu foarte facilă, având în vedere că Xindi sunt ajutați de o rasă de extratereștrii ce au capacitatea de a vedea în viitor și chiar altera într-o anumită măsură liniile temporale. De altfel călătoria în timp este un motiv recurent în Star Trek Enterprise. Tot aici sunt rezolvate o serie de motive întâlnite de-a lungul filmului, precum aici are loc prima întâlnire dintre oameni și borgi (în sezonul 2, episodul Regeneration), asta lăsând la o parte filmul de lung metraj Star Trek: First Contact.

Unul din episoadele mele favorite este Dead Stop, în care Enterprise, plutind aproape în derivă din cauza loviturilor încasate în episoadele anterioare, este îndrumată spre o stație de reparații. Stația, extrem de avansată, având capacități de teleportare și materializare, se dovedește a fi complet automatizată și fără vreo ființă vie la bord. În timp ce ea repară nava, subofițerul Travis este găsit mort, aparent electrocutat de o descărcare de plasmă. Înainte de a-l ejecta în spațiu, doctorul navei observă că virușii recent injectați de el în corpul lui Travis (într-un vaccin) sunt și ei morți, deși plasma ar fi trebuit să-i facă și mai activi. Așa deduce că are în față o copie aproape perfectă a organismului lui Travis; stația în cauză s-a dovedit capabilă să cloneze până și cel mai sofisticat organism mort, dar nu a fost în stare să duplice nici cea mai simplă formă de viață (acei viruși). Până la urmă reușesc să îl salveze pe Travis, care fusese teleportat într-o incintă din acea stație și conectat la niște aparate; se pare că creierul uman (și al altor specii) era folosit pentru a amplifica puterea de procesare a computerului de acolo. Enterprise reușește să avarieze suficient stația cât să se desprindă și să scape; ultimele secvențe ne prezintă brațele macanice ale acelei stații, reparând-o...

Star Trek Voyager

Star Trek s-a cristalizat într-un serial cult, un film de referință pentru iubitorii genului. Atmosfera în care ne introduce s-ar putea caracteriza cel mai bine prin încercări ale imaginației; unele sunt mai reușite, altele nu. Dacă iubiți genul SF, o să găsiți interesante cel puțin câteva episoade; altfel, e posibil ca filmul, abundând deseori în descrieri și dialoguri tehnice, să vă plictisească.

Una peste alta, deși are părțile lui slabe, sau mai bine zis destule momente în care nu excelează, la nivel de idei și viziune serialul Star Trek este mult peste comercialul din 2009 și probabil și peste cel din 2013 (pe care încă nu l-am văzut, fiind abia lansat, dar am ca o bănuială). Eu unul sper că la un moment dat franciza va fi reluată.

Submarine (2010)

Submarine (2010)
Submarine (2010)

gen: comedie

cu: Craig Roberts, Yasmin Paige, Noah Taylor, Sally Hawkins

de: Richard Ayoade

linkuri: IMDb, trailer

nota IMDb: 7.3

opinia mea: bun


Submarine este o comedie britanică despre viaţă şi familie privite prin ochii unui adolescent de circa 15 ani. Unii vor spune că filmul, al cărui titlu e o metaforă 1, are doar unele note comice pe un filon în principal dramatic; în fond, se numeşte Submarine şi nu Airplaine. Motivul pentru care l-am trecut la umor este unul de percepţie: aşa îl văd eu. Daţi-mi voie, aşadar, să fiu subiectiv şi permiteţi-vă şi vouă o doză bună de subiectivitate: filmul nu este răspunsul tipic hollywoodian la nişte întrebări puerile. Dar, spre deosebire de majoritatea producţiilor hollywoodiene, Submarine chiar este un film.

Oliver Tate este un tânăr pentru care viaţa arată destul de sumbru. La şcoală nu e foarte popular dar nici oaia neagră (pur şi simplu preferă "propria lui companie"). Fata care îi trezeşte interesul nu este nici ea în centrul atenţiei (ceea ce în mintea lui îi măreşte şansele de succes) şi are uşoare afinităţi piromaniace. Pentru a fi împreună, tânărul e dispus să-i facă cadou cutii de chibrituri sau să renunţe temporar la propriile principii. Acasă, părinţii lui au probleme de comunicare şi n-au mai făcut sex de şapte luni, lucru pe care Oliver îl verifică zilnic. Tatăl, fire introvertită şi biolog marin, are dese stări de depresie şi de gol. Colac peste pupăză, în viaţa lor apare o fostă iubire a mamei, Graham, actualmente un fel de ninja - predicator new-age.

Întreaga naraţiune ne este redată prin ochii lui Oliver, filmul semănând destul de mult cu Amelie2. Calitatea regiei şi a scenariului reiese nu doar din evitarea clişeelor ci şi din utilizarea măiastră a exagerării. Astfel colegii lui de clasă grobieni, relaţia oarecum ciudată cu Jordana, situaţia părinţilor lui şi ai fetei, Gragam şi ciudăţeniile lui - fiecare luat în parte este ok dar adunate toate şi suprapuse peste natura introvertită a lui Oliver încarcă atmosfera cu o fină nuanţă de gri. În realitate scopul acestei exagerări este acela de a ne sensibiliza şi trebuie să admit că Richard Ayoade punctează aici destul de bine.

Deşi avem ingredientele necesare filmul nu alunecă într-o melodramă sau într-o dizertaţie filosofică sterilă, există ceva stenic în spatele acestei atmosfere sumbre, poate e vocea interioară a lui Oliver, poate e pur şi simplu timpul, care va aşeza lucrurile pe făgaşul lor firesc, cel puţin cam asta e starea din final. Deloc superficial (relaţiile evoluează treptat pe coordonate profunde, băiatul îşi dă seama că, totuşi, relaţia lui de acum cu Jordana "va conta la 38 de ani"), deloc clişeic, Submarine este un film inteligent, cu fine note de umor şi sensibilitate, care se adresează mai ales adulţilor.

Vizionare plăcută.

----------

1. L-am văzut tradus ca Prins în puzzle. Nu-i o traducerea rea.
2. cu diferenţa că e britanic şi nu franţuzesc

Total Recall (2012)

Total Recall (2012)
Memorie programată (2012)

gen: sf

cu: Colin Farrell, Jessica Biel, Kate Beckinsale

de: Len Wiseman

linkuri: IMDb, trailer

nota IMDb: 6.3

opinia mea: mediu




Total Recall este un remake al filmului din 1990 cu Arnold Schwarzenegger. Între timp tehnologia a evoluat aşa că ne putem aştepta la un spectacol vizual grandios. Din păcate însă efectele speciale sunt cel mult decente, luate individual n-ar fi rele dar montajul şi filmarea lasă de dorit. Nici la capitolul poveste filmul nu străluceşte, Len Wiseman preferând să meargă la sigur şi să copieze aproape fără modificări scenariul original. Sigur, există pe ici pe colo unele derapaje, mici modificări făcute pentru a asigura o coerenţă mai bună sau un dram de umor, ele dau un plus notei generale, dar per ansamblu istoria este aceeaşi. Dacă în '90 ea ne-a lăsat cu gura căscată, spusă a doua oară nu mai are aproape nici un farmec.

În caz că n-aţi văzut originalul, Douglas Quaid este un muncitor simplu având o soţie minunată şi ducând o viaţă liniştită, până când o vizită la un centru de recreere mentală îi activează accidental nişte memorii reprimate. În scurt timp îşi dă seama că întreaga lui viaţă este o farsă şi porneşte în căutarea propriei identităţi, descoperindu-şi pe parcurs şi o serie de calităţi demne de James Bond, cum ar fi aceea de a ieşi viu dintr-o încleştare cu câţiva zeci de poliţişti, dintre care unii chiar sintetici (adică roboţi). Se întâmplă la Hollywood, de altfel nu-i singurul punct slab al unui scenariu numai în aparenţă finisat. Astfel, soţia lui Quaid este singurul agent secret al adversarilor capabil să-i ţină piept, şeful celor răi ştie şi el să se bată iar eliminarea lui rezolvă toate problemele şi salvează omenirea. Dar destul cu spoilerele.

Neavând poveste şi neavând spectacol, Total Recall mizează pe două atuuri pentru a vă face să-l vizionaţi. Atuul numărul unu se numeşte Colin Farrell:

Colin Farrell

pe care l-am văzut în Ondine, iar atuul numărul doi se intitulează Jessica Biel:

Jessica Biel

Al treilea personaj principal, sau mai bine zis actriţa care-i dă viaţă, Kate Beckinsale, nu se ridică la înălţimea lui Sharon Stone din filmul original, nici la interpretare şi nici la imagine artistică, aşa că n-o trecem la atuuri.

În concluzie Total Recall (2012) este un Total Remake comercial. Nu impresionează dar cel puţin nu te dă afară din sala de cinema. Acum, depinde şi ce genuri preferaţi...